Puky e noul membru al familiei “noastre”.

Nume: Puky

Gen: Lithops

Specie: leslei cv Albinica C36A

Dimensiuni: 1-2 cm

Puky este o “piatra vie”… care cică se divide și în câțiva ani va lua apartamentul prin divizare. Deocamdată am pus doar poze cu frați de-ai lui, dar în post-urile viitoare voi pune poze cu el.

Magific

Un seminar minunat, lectori minunati, informatie superba, sala mirifica si invitati excelenti.

InfoPagina Cluj –  un start excelent cu o continuare pe masura…

Egipt – vin!

Ne pregatim pentru Mega Seminar in Brasov… cine vine cu noi?

Interesantă zi… mai ales noaptea la plecare când Ovidiu nu a sesizat că a ieșit Frishka (pisicuța mea)  din mașină și a fugit; apoi când am revenit să o căutăm, împreună cu Sami, evenimentul s-a produs… Sami a rămas cu sechele când, căutând-o pe Frishka, a vazut cum o mașină cum a călcat o pisică pe stradă, în faţa lui, apoi a venit un autobuz și a făcut-o carpetă (știu, știu, acum câțiva mă “iubesc”).

Frishka era într-o groapă, sub o țiavă, speriată. Este ok acum. Miaună, mănâncă, …ă și doarme ca de obicei.

Traseu… Brașov -> Simeria -> Deva -> Hațeg -> Ohaba de sub piatră -> Pietrele -> …

De la Brașov am pornit în mașina cu Ovidiu Luchian si Samuel Ștefănescu. Trebuia sa fim 2 mașini care să ajungă în Deva în același timp, dar Bogdan Chelu împreună cu  Andreea Voinic și Luana Sandache, au deviat trist de la traseu ajungând prin Târgu Mureș. Prtea bună este ca au fost nevoiți să treacă prin Alba Iulia, de unde au luat-o pe Petruța Căpîlnean, care nu ar mai fi avut cu ce sa ajungă la timp în Deva.

10 Octombrie 2009

În Deva ne-am înâlnit cu iubita mea, Valentina Savu, cu Cristian Popa, Adrian Ursoniu, Roxana Danciu, Dan Dușa, Ionuț Miculescu, Orianda Binţinţan, Călin Donca-Oncioiu, Ovidiu Rusu, Sonia Ungureanu, Iulian Saviuc, Iulian Tînjală, Lucian Mărginean, Loredana Simion, Angela Aciobăniţei, Iulia Mardare, Giani Nica, Cătălin Amariei şi Alexandra Aşchioapei, unii venind de la Iași, alții Cluj, Brașov, Arad și Timișoara şi am pornit cu 4 maşini + un vagon de tren spre Ohaba de sub piatră.

În Ohaba de sub piatră (da, aşa se numeşte satul) ne-am întregit cu Iuoăn Jernovoi, Oana Buzatu, Liviu Udrea, Claudiu Vasiluţă, Adriana Flita care au venit din Craiova și Turceni. 31 în total.

E31.

Din Ohaba de sub piatră am pornit spre munte. Unii la trap, alţii în maşini, care cum; asta până am ajuns la baza parcului de unde nu mai aveam voie să urcăm cu mașinile.

După un set de poze în tricourile specifice proiectului InfoPagina iubește natura, am luat fiecare în spate și-n față rucsaci și bagaje și am început să urcăm voioși. Pe la 15% din drum a trecut mașina de salvamont și oameni buni fiind au acceptat să ne ajute cu urcatul bagajelor până mai sus (cam la jumate din drumul până la Pietrele). Până la Pietrele nimic palpitant; urcat, bagaje grele, popasuri, rucsaci rupți și reîmbinați. Totul era în grafic.

Ajunși la Pietrele am campat. Ne-am bucurat de razele de soare care-s parcă mai placute la munte. Seara, la foc, am facut fiecare cunoștiință cu ceilalți; am vorbit puțin (sau mai mult) fiecare din noi despre cine suntem și de unde, realizări și scopuri. Minunată echipă.

11 Octombrie 2009

A 2-a zi, dis de dimineață, sport în natura. Soarele ne încânta și el cu razele lui. Apoi am mâncat, ne-am relaxat puțin și am dat start curățării pădurii. Toți 31 am adunat aproape 1.5 – 2 tone de gunoaie din pădure și puțin de pe malul râului; și mai era, destul; păcat de parc.

Întorși la foc, am mâncat, una alta și ne-am refugiat în cort din cauza stropilor – alții au rămas afară și ne-au încântat cu bancri și râsete.

12 Octombrie 2009

După ce am constatat căci cortul nu a fost prins bine și din acest motiv s-a udat ușor, am decis ca la următoarea campare să-l ancorăm bine. Zis și făcut, la următoarea campare era ancorat zdravăn; vai ce bine, altfel…

După ce am strans tabăra, am dus gunoaiele la tractor să fie transportate la baza parcului și am mâncat, am pornit toți cei 31 spre vârful Retezat. Traseul a fost de la Pietrele, pe lângă cabane, printr-o pădure frumoasă, plină de mușchi și ciupercuțe colorate (trebuie să învăț care sunt comestibile), prin valea Stănișoara, peste ape și dealuri, până la baza vârfului Retezat, unde am campat într-un loc înconjurți de jnepeniș (norocul nostru). Am mâncat merișoare și afine, ne-am facut negrii pe mâini și buze (limbă și dinți). A fost minunat.

În ciuda vântului puternic, am ridicat corturile, am luat pietre (fiind din abundență) și am facut locul pentru foc, am colectat lemne și ne-am pus în jurul focului. După ce am discutat proiectele care urmează și cum va continua totul, excursiile în care vom merge și tot, ne-am refugiat toți în corturi pentru că a început să picure ușor.

Aventura începe.

De la picuri ușori a început să plouă torențial și vântul să sufle puternic. Trăiască jnepenișul și Ion care a ancorat bine cortul. Totuși, din cauza vântului puternic, ancorele din spate au cedat, dar spre fericirea noastră vântul și ploaia băteau din față.

13 Octombrie 2009

Spre dimineață, când am văzut că ploaia nu se oprește și am constatat că două corturi erau ușor lacuri, iar restul aveau urme mici de râu, am decis să plecăm spre cabane. Cu ploaia din spate, peste jnepenișul ud și iarba lioarcă, peste pietrele care erau capcane vii când le călcai, ude fiind.

Cred ca mi-am stors șosetele de vreo 5 ori, până când am ajuns la concluzia ca nu are rost, deoarece oricum m-aș fi udat în urmatoarea secundă.

Peisajul era superb, nori gri deasupra, picuri mari, apele ieșite peste câmp, afine din beljug, râuri curgând de pe crestele munților și 31 de noi mergând spre Pietrele. Superb.

La momentul T diferit de T0, după ce am trecut de vreo 3 ori printr-un râu, mergând spre Refugiul Gențiana (noi ne știind acest lucru, doar Călin), dar fiind pe teren accidentat, Bogdan a ajuns la concluzia că trebuie să trecem, din nou, râul (care în această parte a povestii este foarte învolburat) pentru a ajunge pe drumul pe care am venit inițial (drum pe care l-am ocolit deoarece este plin de pietre și ape).

Coborâți la râu, Bogdan a găsit un loc unde era mai omenesc (oarecum) sa putem trece. Am aruncat cu toți bagajele pe partea cealaltă, mai puțin Ovidiu care i-a aruncat greșit bagajul Soniei, iar acum râul are 2 telefoane, bani, haine și multe altele + o geantă bună; am trecut, unii cu mai mult curaj, alții cu mai puțin. Livu a facut cascadorii pe la fundul apei, dar este perfect sănătos, deoarece are o alimentație perfectă. Până la următorul eveniment nimic deosebit, cateva căzături, pietre ude, apă, jnepeniș, pădure, alea alea.

Al doilea eveniment major a fost, din nou cu Sonia, când a trecut peste un podeț, peste râu și a alunecat, căzând până la gât în apă, cu greu ținându-se de podeț. Am sărit împreună cu Ovidu (doar noi mai fiind acolo) și am scos-o din apă.

Dacă am fi fost filmați din elicopter am fi arătat ca cei din emisiunile cu aventuri prin locuri pustii.

OK. Ajunși la cabane, prima ninsoare, am negociat cu o “drăguță” doamnă. Am închiriat 2 camere de 3 persoane (cică pentru fete) și am dormit cu toți în ele. Am mâncat o ciorbică de cartofi superbă, făcută de doamna “drăguță” (măcar atât). Tipa ne-a explicat că nu avem VOIE să mutăm paturile prin cameră, că alea alea… rrrright! Cum vrei să stai 30 în 2 camere de 3 persoane? Deci, rearanjări, logic.

Lemne pe foc, uscat de haine. Minunat. Nu îmi aduc aminte să fi stat cu alți 18 băieți într-o cameră atât de mică; noroc că-i cunoșteam, cât de cât, pe majoritatea, atfel… “Like a pervert” (DOC)

La masă am aflat ca Iulia a cazut și ea în râu până la brâu + alte evenimente cu băieții. Am sa pun și poze când le primesc.

14 Octombrie 2009

După ce am mâncat, a venit din greșală “zâna” în control, cu întăriri, fică-sa cred, altă arătare interesantă. Cu o falcă-n cer și una-n zăpadă (a nins peste noapte), văzând că am redecorat coliba (camera băieților nu am reușit să o rearanjăm), ne-a scos afară amenințându-ne cu jandarmeria montană (ahahahhahahaa, marș mă).

Pe ninsoare am coborât spre mașini și am plecat. Unii la Iași, alții la Deva, alții la Brașov și București pentru conferința Salve Finance.

Din punctul meu de vedere ieșirea a fost MAGIFICĂ. Aer curat, apă minunată, peisaj superb, companie placută și am putut să fiu din nou cu Valentina. Hihi.

O aventură care o recomand la toți care vor să urce pe munte și vor să înfrunte natura. Recomandări: echipament adecvat. Am să mă pun să caut un cort bun de iarnă și unul vară, care să reziste la ploaie și ninsoare; face toți banii.

Brasov – 09 Octombrie 2009

-= Urmeaza si pozele =-

Bărbat sau femeie… oriunde te-ai afla, când vei auzi aceste cuvinte, lasă deoparte chinul şi zbaterile clipei şi dă-mi mîna ta. Vino cu mine într-o misiune de explorare, într-o călătorie a minţii care te poate ajuta să-ţi schimbi viaţa în bine.

Eu şi cu tine nu căutăm aur, argint sau petrol, ci ceva cu mult mai de preţ — o cheie, o simplă cheie care va des­cuia uşa temniţei noastre şi ne va elibera de infernul ne­fericirii, al nesiguranţei şi al eşecului, dăruindu-ne posi­bilitatea de a ne împlini visurile. Această cheie, dacă o găsim, va rezolva cea mai mare problemă a umanităţii şi va dezvălui răspunsul la o întrebare care i-a urmărit şi i-a preocupat timp de secole pe majoritatea oamenilor…

Există un mod mai bun de a trăi?

Ni s-a spus că omul este singurul animal care nu ştie nimic şi nu poate învăţa nimic fără un ajutor din afară. Nu ştie să vorbească, să meargă sau să mănînce în mod natural; singurul lucru pe care ştie să-l facă este să plîngă.

De-a lungul secolelor am fost învăţaţi multe lucruri, dar plînsetele noastre nu s-au diminuat pe măsură ce cunoaşterea a crescut. Lacrimile de deznădejde, de eşec, de frustrare, autocompătimire, neajutorare şi frică sunt la fel de obişnuite azi cum au fost întotdeauna. Homer a afir­mat că printre toate creaturile care respiră şi se tîrăsc pe acest pămînt nu există o făptură mai nefericită ca omul.

De ce? De ce suntem nefericiţi? Oare nu ni s-a spus că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi oare nu ni s-a dat stăpînire totală asupra acestei lumi? Când ne-am res­pins acest chip? Cum am renunţat la puterea noastră? Ce s-a întîmplat? De ce în inimile noastre simţim aceeaşi ne-împlinire ca strămoşii noştri, pentru care fiece clipă din viaţă era o luptă pentru supravieţuire?

Oare Dumnezeu ne-a părăsit undeva pe drum? Oare s-a săturat de neputinţa noastră de a profita pe deplin de minţile şi talentele pe care ni le-a hărăzit şi de paradisul pe care ni l-a destinat, plecând către alte lumi, către alte galaxii şi lăsîndu-ne să ne descurcăm singuri? Ar face El aşa ceva, în nemărginita Lui pricepere, după ce a clădit în fiecare dintre noi atîtea contradicţii, încît trebuie să fi pre­văzut cu siguranţă că problemele erau inevitabile?

Omul este singurul animal care roşeşte şi rîde, însă această creatură care poate manifesta atîta tandreţe şi dragoste este singura fiinţă vie care îşi chinuie propria specie. De ce? De ce ucide, fură, violează, jefuieşte, minte şi înşeală, dacă este cu adevărat apogeul creaţiei? De ce, prin actele sale nebuneşti, se condamnă singur la o viaţă de servitudine, mizerie, eşec şi frustrare, dacă este centrul cosmosului şi receptacolul atîtor binecuvîntări ale Dom­nului? Şi cum trăim de milenii în această stare vrednică de milă, există vreun motiv pentru a crede că ne putem schimba acum, că putem descoperi un mod mai bun de a trăi?

Asta este ceea ce căutăm noi, tu şi cu mine, aşa că des­chide urechile şi ascultă-mă cu atenţie. Străduinţele noas­tre ar putea hotărî felul în care îţi veţi petrece restul zi­lelor.

Haide să ne îmbarcăm pentru această călătorie, aşa cum trebuie să înceapă toate călătoriile, cu o înţelegere clară a locului unde ne aflăm. Răspunsurile tale la cinci întrebări îţi vor defini cu claritate poziţia, locul unde te afli în acest moment pe drumul bătut de vînturi al vieţii.

Eşti stăpîn pe viaţa ta?

Te simţi împăcat cu tine însuţi şi cu cei din jurul tău?

Eşti mîndru de realizările vieţii tale?

Tu şi familia ta vă bucuraţi de roadele muncii tale?

Eşti fericit şi mulţumit?

Da, întrebări simple. Dar răspunsurile sunt dificile. Dureroase. Dureroase fiindcă cei ce pot răspunde cu ade­vărat afirmativ la toate cele cinci sunt la fel de rari ca un diamant fără defect de 24 de carate. Adunaţi-i la un loc pe aceşti oameni norocoşi, din toate cele patru colţuri ale lumii, şi veţi vedea că reprezintă doar un procent infim dintre cele şase miliarde de locuitori ai pămîntidui.

De ce? De ce nu putem trăi în pace, linişte, mîndrie, mulţumire şi fericire pe un glob generos care ne-a fost în­credinţat cu dragoste?

Oare suntem doar nişte păpuşi — actori şi actriţe pe o scenă — ce joacă după scenariile profeţiilor făcute de înţelepţii chinuiţi ai trecutului? Oare Iov a avut dreptate când a afirmat: „Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar se satură de necazuri”? Oare Sofocle deplîngea adevărata noastră soartă atunci când a întrebat: „Care necaz este dincolo de om? Ce povară grea n-ar îndura?” sau Lucretius, când şi-a înmuiat tocul în cerneală şi a scris: „O, nenorocite minţi ale oamenilor! O, fiare oarbe! în ce întunecime a vieţii şi în ce mari pericole ne petrecem zilele care ne-au fost hărăzite!”

E uşor să-ţi baţi joc de eforturile omului de a trăi o viaţă mai bună, de vreme ce a fost izgonit din paradis. Ne­număraţi discipoli şi-au atras cei ce au declarat cu batjo­cură că toţi muritorii sunt nebuni şi că toţi ne-am născut cu un căpăstru în jurul gîtului. Cuvintele lor, oglindite în istoria şi literatura noastră, ne oferă un refugiu uşor şi o scuză atunci când dăm, greş, când ne obosesc nenumăra­tele încercări de a deveni mai buni, când suntem doborîţi de forţe aflate mai presus de noi, când şirurile de înfrîn-geri ne secătuiesc puterile într-un fel, înfrîngerea pare mai uşor de suportat ştiind că aceasta este soarta care ne-a fost hărăzită prin profeţiile atîtor oameni de geniu. Astfel, ne lăsăm cu uşurinţă pradă valurilor din oceanul medio­crităţii, ne irosim talentele nefolosite, rătăcim plini de amărăciune şi autocompătimire de-a lungul anilor care ar fi putut fi cei mai buni din viaţă şi ne mulţumim cu scur­te priviri întîmplătoare asupra a ceea ce ar fi putut să fie. Profeţia s-a împlinit.

De ce am lăsat cale liberă acestei tragedii, de ce ne-am lăsat infectaţi de această plagă a eşecului şi nefericirii? De ce suntem capabili să vindecăm boli înspăimîntătoare, să zburăm în jurul unor planete îndepărtate, să vedem eve­nimente petrecute la mii de kilometri distanţă de confor­tul locuinţelor noastre, să proiectăm maşini care ne pot împlini toate dorinţele, să ne transplantăm propriile organe şi chiar să creăm viaţă într-o eprubetă, însă am progresat atît de puţin în ceea ce priveşte stima de sine şi folosirea nenumăratelor noastre talente?

Să aibă oare dreptate profeţii eşecului, cei din trecut şi cei de azi? Oare viaţa noastră e lipsită de orice scop? Oare această lume, această sferă în mişcare pe care trăim nu este decît un muşuroi de furnici în care unele cară boabe de porumb, altele îşi cară copiii, iar altele nu cară nimic şi toate se mişcă încoace şi încolo pe o grămăjoară de praf? Oare viaţa noastră, lucrul nostru cel mai de preţ, nu este decît o scînteie de timp între două eternităţi, fără a ni se acorda vreodată o a doua şansă?

De ce în fiecare an peste 300 000 de joameni din cea mai prosperă naţiune care a existat vreodată încearcă sa­şi curme viaţa? De ce nu suntem în stare să înfruntăm realităţile zilelor noastre, faptul că anul trecut în această ţară s-au distribuit peste 50 de milioane de reţete ce pre-scriau Valium? De ce suntem obligaţi ca în fiecare 24 de ore să tratăm peste 4 000 de noi cazuri de maladii mentale şi să privim neputincioşi cum numărul celor dependenţi de heroină şi cocaină şi al alcoolicilor atinge proporţii astronomice? Suntem oare condamnaţi să trăim în acest fel, înspăimîntaţi într-o asemenea măsură de eşecurile şi ororile fiecărei zile încît dorim să evadăm, chiar dacă zborul nostru ne distruge?

Trebuie să existe un mod mai bun de a trăi.

Există un mod mai bun de a trăi!

Când ni s-a dat lumea în stăpînire, am devenit şi stă-pînii propriilor noastre vieţi. Dumnezeu nu este naviga­torul nostru. El n-a avut niciodată intenţia să traseze o cale pentru fiecare om şi să ne pună astfel pe toţi sub do­minaţia Lui. Ne-a dăruit însă fiecăruia dintre noi mintea, talentul şi viziunea de a ne trasa propriul nostru drum, de a scrie propria noastră Carte a Vieţii, aşa cum dorim.

Alegerea! Cheia este alegerea. Aveţi opţiuni. Nu tre­buie să vă petreceţi viaţa în eşec, ignoranţă, furie, sărăcie, ruşine şi autocompătimire. Dar staţi puţin! Dacă aşa stau lucrurile, de ce atîţia dintre noi par să fi ales acest fel de a trăi? Cine ar fi suficient de nebun pentru a alege eşecul în locul succesului, ignoranţa în locul cunoaşterii, sărăcia în locul bogăţiei? Nimeni! Atunci cum putem explica faptul că mare parte dintre oameni continuă să trăiască într-o mediocritate fără speranţă, neîmpliniţi, frustraţi, plini de invidie, lipsiţi de încredere şi stimă de sine, inca­pabili să-şi împlinească pînă şi obligaţiile zilnice, trişti — atît de trişti încît fiecare nouă zi produce numai seminţe ale disperării, udate de lacrimi, în locul seminţelor proaspete ale speranţei?

Răspunsul este simplu şi evident. Cei ce trăiesc în ne­fericirea eşecului nu şi-au folosit niciodată puterea de a opta pentru lucrurile bune din viaţă, pentru că n-au ştiut niciodată că aveau de ales! Pentru ei, viaţa n-a fost niciodată un joc de îndemînare, care cere studiu, muncă grea, curaj şi perseverenţă pentru a transforma eşecul în succes şi suferinţa în fericire. Aceste vaste legiuni de rataţi privesc viaţa ca pe un război în care sunt veşnic în apărare, luptînd cu talentele lor inferioare contra unor forţe superioare — un război pe care sunt condamnaţi să-l piardă pentru că au ajuns să creadă că singura alegere posibilă este să supravieţuiască sau să piară. Ce trist!

Dacă ştii ce înseamnă să simţi gustul înfrîngerii, să te zbaţi din greu avînd nefericirea drept unic tovarăş, să dormi cu lacrimi de disperare şi deznădejde, lasă să se ridice această cortină neagră. Priveşte cu atenţie. Ia în seamă opţiunile care îţi stau la îndemînă, alegeri pe care le poţi face imediat, indiferent de starea ta prezentă, ca să-ţi trăieşti restul vieţii aşa cum a socotit Creatorul tău — în glorie, nu în ruşine.

Adoptă cuvintele ce urmează drept cuvintele tale. Zăvorăşte-le în inima ta şi permite acestor vechi principii, acestor reguli uitate, acestor sfinte canoane ale trecutului să devină o declaraţie publică a intenţiei tale de a trăi o viaţă mai bună. Acesta este manifestul tău personal…

Atîţia dintre noi se trezesc în fiecare dimineaţă cu groază în inimă. A înfrunta monotonia unei noi zile, cu nesfîrşitul ei convoi de trudă şi greutăţi, pentru o răsplată neînsemnată este un adevărat chin. Ne spălăm, ne punem costumul şi ne zbatem să ieşim din coconul nostru ca să înfruntăm o lume despre care ne închipuim că e gata să ne devoreze sau să ne calce în picioare. Fiecare zi repetă corvoada zilei precedente, numai că orele par să se lun­gească în mod dureros pe măsură ce anii trec. Corpul e obosit. Mintea e amorţită. Obligaţiile cresc. în cele din urmă, ziua se sfîrşeşte. Binecuvîntatul somn. Uitare. Apoi soarele răsare din nou.

Aleg un mod mai bun de a trăi!

Aşadar, în fiecare dimineaţă, mă voi trezi şi voi cădea în genunchi şi voi aduce mulţumiri Domnului pentru darul pe care numai El mi-1 poate da — o nouă zi. Acesta este lucrul meu cel mai de preţ. Dacă voi fi vreodată nerecunoscător şi voi trata acest miracol cu uşurinţă, e suficient să deschid ziarul de dimineaţă la rubrica de decese şi să parcurg lunga listă de nume de acolo — nume ale unor oameni că­rora le-ar face cea mai mare plăcere să facă schimb de locuri cu mine, în ciuda problemelor pe care le am. într-un cimitir nu există probleme. Dar eu pre­fer să mă aflu aici. Sunt recunoscător pentru această nouă ocazie. în această zi îmi voi arăta recunoştinţa în tot ceea ce fac. Un cadran solar socoteşte doar orele cît străluceşte soarele, dar eu le voi socoti pe toate. Voi preţui fiecare minut. Sunt nemuritor pînă când îmi fac treaba şi abia am început. îţi mulţu­mesc, Doamne, pentru aceste noi ceasuri. Aveam nevoie de această zi pentru a dovedi că încrederea Ta în capacităţile mele nu e zadarnică. Plec de acasă zîmbind. Păsările — când le-am auzit ultima oară cîntînd? Ce norocos sunt să mă aflu aici!

Atîţia dintre noi îşi petrec viaţa căutînd fericirea. Tot aşa cum copiii caută ouăle de Paşti, alergăm încoace şi-n-colo sperînd să descoperim pasărea măiastră. Viaţa ar fi cu totul altfel, suspinăm noi, dacă am fi fericiţi. Aşa că cineva aleargă spre casă ca să fie fericit şi altcineva fuge de acasă ca să fie fericit. Cineva se căsătoreşte pentru a fi fericit şi altcineva divorţează pentru a fi fericit. Cineva pleacă în croaziere de lux pentru a-şi găsi fericirea, iar un altul munceşte din răsputeri pentru aceasta. O căutare fără sfîrşit. Ani pierduţi. Nebunie. Luna este întotdeauna prea sus, fructul nu este destul de copt, vinul este prea sec. Umbre. Lacrimi. Perna noastră cunoaşte adevărul.

Aleg un mod mai bun de a trăi!

Aşadar, cursa mea spre fericire s-a sfîrşit. Cît de orb am fost! Acum ştiu că fericirea nu se ascunde în casa cea nouă, în noua carieră, în noul prieten. Şi niciodată nu e de vînzare. Când nu pot găsi mulţu­mire în mine însumi, n-are rost să caut mulţumirea în altă parte. De fiecare dată când fericirea mea depinde de lucruri din exterior, sunt condamnat la dezamăgire. Acum ştiu că fericirea n-are nimic de-a face cu a obţine ceva. Fericirea înseamnă să fii mul­ţumit cu ceea ce ai şi cu ceea ce n-ai. Un om înţelept n-are nevoie de multe lucruri pentru a fi fericit, dar nici o avuţie de pe acest pămînt nu va putea mulţu­mi un prost. Eu nu sunt un prost. Am tras în jurul meu un cerc. De fiecare dată când pun piciorul din­colo de el, o fac pentru a da şi nu pentru a lua. Ne­voile mele sunt puţine la număr. Atîta vreme cît am ceva de făcut, pe cineva de iubit şi ceva de sperat, voi fi fericit. Acum ştiu că singura sursă de fericire este în interiorul meu şi voi începe s-o împărtăşesc cu alţii. La fel ca pe un parfum, ştiu că nu o pot re­vărsa asupra celorlalţi dacă nu picur cîţiva stropi asupra mea.

Atîţia dintre noi consideră orele de lucru ca pe o sclavie. Ne tîrîm prin fiecare zi de parcă am avea lanţuri la picioare, îndeplinindu-ne sarcinile fără nici o tragere de inimă, cu ochii veşnic la ceas. De-ar trece odată ziua asta, ne rugăm, ca să evadăm în întuneric din acest loc îngrozi­tor. Tresărim când auzim vocea autorităţii, privind cu dis­preţ puterea care hotărăşte cum trebuie să acţionăm, cum trebuie să ne gîndim la sarcina noastră. Ne simţim atît de neputincioşi. Ca nişte copii. Dacă nu eşti ascultător, vei fi pedepsit. Hrana noastră, adăpostul nostru, existenţa noastră hotărăşte că trebuie să muncim. Oare la aceasta se reduce destinul nostru? Aceste instrumente, acest dis­curs de vînzări, acest calculator fără viaţă, acestea să fie întregul meu viitor, pînă când moartea mă va elibera? Asta-i tot? Lăsaţi-mă să mă odihnesc.

Aleg un mod mai bun de a trăi!

Aşadar, voi îndeplini orice muncă e necesar, indi­ferent cît ar fi de josnică, indiferent cît de grea, indi­ferent cît de plictisitoare, ca şi cum de îndeplinirea ei la perfecţie ar depinde intrarea mea în paradis. Acum cunosc cel mai mare secret al succesului îm­părtăşit vreodată omului. Acum ştiu că dacă fac întotdeauna mai mult decît se aşteaptă de la mine, în tot ceea ce mi se cere, voi înainta cu paşi uriaşi către o carieră mai bună şi mai împlinită. Sarcina acestui moment nu este o sentinţă pe viaţă. Am cheia libertăţii. Tot ceea ce am de făcut este să mă scufund în muncă cu entuziasm, cu iniţiativă şi cu dragoste, iar lanţurile de la picioare vor cădea. Nu sunt un zimţ al roţii. Sunt o roată şi trebuie s-o dove­desc. Cum? Demonstrând prin acţiune că sunt mult mai valoros decît monedele pe care le primesc. Slujba pe care o am acum este ceva temporar. Dum­nezeu are planuri mai mari pentru mine, dar ele nu vor fi realizate din întîmplare. Trebuie să câştig pri­vilegiul de a mă lupta cu provocări mai mari. Mă pot dezvolta chiar aici, chiar acum, cu ceea ce am la îndemînă. Răsplata va veni. Am credinţă.

Atîţia dintre noi se scufundă în înjosire, tn inferiori­tate. Precauţia extremă ne trage înapoi. Nu îndrăznim să  ne aventurăm. Ne lipseşte curajul. Aşa că murim înainte de a ajunge la vîrsta medie, cu toate că nu vom fi coborâți în mormînt decît mult mai tîrziu. Ce s-a îmtâmplat reţele visuri ale tinereţii? S-au sinucis. Au fost doborîte de propria noastră prudenţă, de lipsa noastră de încredere în noi înşine şi în capacităţile noastre. Ocazii? Au fost multe. Dar întotdeauna a existat un risc. Să îndrăznim? Stăm la îndoială. Timpul trece repede. Ocazia s-a dus. Ne chinuim. Anii se scurg mai departe. în cele din urmă, ne convingem pe noi înşine că e prea tîrziu şi ne mulţumim cu o imitaţie ieftină a vieţii. îi invidiem pe cei care au rea­lizat ceva. Ce norocoşi sunt.

Aleg un mod mai bun de a trăi!

Aşadar, îmi voi asuma toate riscurile si voi îm-brăţişa fiecare ocazie care îmi poate oferi o viaţă mai bună, mie şi familiei mele. Nu mai cred că piatra care se rostogoleşte nu prinde muşchi. E mai bine să fiu în mişcare, chiar dacă energia se pierde, în loc să mă îngrop pentru totdeauna într-un loc umbros. Asta se va întîmpla destul de curînd. Mai tîrziu mă voi simţi vrednic de dispreţ dacă voi privi înapoi la viaţa mea şi voi vedea că aveam talentul şi capaci­tatea de a realiza lucruri extraordinare, dar n-am găsit curajul de a încerca. Ştiu ce pot să fac şi ştiu cît de puţin am făcut. Mi-am irosit oportunităţile aşa cum fac copiii la mare, când îşi umplu mîinile cu nisip şi apoi îl lasă să cadă printre degetele răsfirate. Nu e prea tîrziu pentru mine. încă îmi mai pot umple mîinile. încă mai pot să-mi modelez un viitor de succes şi fericire. Sunt capabil de mari miracole şi acum ştiu că realizările mele vor fi întotdeauna la înălţimea credinţei în mine însumi. Am o credinţă nouă. Am fost clădit după chipul lui Dumnezeu. N-am fost creat pentru eşec. Înfrîngere? Posibil. Re­nunţare? Niciodată de acum înainte!

Aceste patru alegeri pozitive, la îndemîna tuturor, sunt doar un exemplu mărunt printre nenumăratele opţiuni care vă stau la dispoziţie în fiecare zi. Acum, când înţele­geţi procesul degîndire necesar, acum, când vedeţi cît este de uşor să separaţi grîul de tărîţe în viaţa dvs., acum, când vi s-a arătat că drumul vă este presărat cu alegeri, nu mai e nevoie să continuăm lista defectelor noastre obişnuite şi a remediilor acestora. Lumea e deja plină de cărţi cu reguli, de ghiduri „cum să…”, de seminarii şi casete ce răspîndesc secretele succesului, care în realitate nu sunt deloc se­crete. Ultimul lucru de care aveţi nevoie este un nou an­samblu de principii sau îndemnuri despre cum să reuşiţi, cum să vă îmbogăţiţi, cum să vă reclădiţi stima de sine. Şi dacă adevărul ar fi cunoscut, noi, oamenii, rareori acordăm atenţie coloanelor de instrucţiuni, reguli, legi şi canoane, indiferent cît de importante sau de binefăcătoare par a fi. Gîndiţi-vă la cele mai importante reguli de viaţă pe care le-am primit vreodată, la cele zece porunci. Chiar şi aceste legi sfinte sunt deseori ignorate, fiindcă mai puţin de ju­mătate dintre aceia care îşi mărturisesc cu pioşenie cre­dinţa în ele nu pot enumera mai mult de cinci!

Şi cum rămîne cu fericirea, pacea sufletească, mulţu­mirea şi seninătatea? Dacă acum alegeţi să vă înălţaţi ori­zontul şi să obţineţi succesul, dacă alegeţi să urmăriţi faima şi gloria, oare trebuie sacrificate toate aceste calităţi indispensabile unei vieţi împlinite? Să fie acest sacrificiu preţul cumplit pe care trebuie să-l plătiţi, dvs. şi familia dvs., la fel ca mulţi alţii, pentru a vă atinge noile ţeluri?

Alegerea este a dvs. Vreţi totul — succes plus fericire, pace sufletească, mulţumire şi seninătate? Oare nu e prea mult? Nu! Deschideţi-vă inima şi veţi descoperi că nu e greu. Alegeţi să trăiţi fiecare zi aşa cum au predicat doi oameni care cu siguranţă erau mesageri speciali ai lui Dumnezeu. încercaţi să reţineţi rugăciunile lor urnite, pe care le-am redat aici împreună, fiindcă par să fi izvorît din aceeaşi inimă iubitoare:

Doamne, fă-mă unealta păcii Tale;

în locul urii, lasă-mă să semăn dragoste;

în locul nedreptăţii, iertare;

în locul îndoielii, credinţă;

în locul deznădejdii, speranţă;

în locul întunericului, lumină;

și în locul tristeții, bucurie.

O singură dată voi trece prin această lume. Fie deci să îndeplinesc acum orice faptă bună sau bunăvoință ce pot arăta unei ființe omenești. Să nu amân sau să neglijez aceasta, fiindcă pașii nu mă vor purta din nou pe aici.

Acum sunteți liber!

Puteți descuia ușa celulei dvs. și puteți merge cu capul sus către viitorul pe care-l meritați, știind că Dumnezeu nu vă cere să trăiți pe credit; El ne dă ceea ce nui se cuvine la momentul potrivit, bun sau rău, rai sau iad, după alegerea noastră.

Există un mod mai bun de a trăi… și ați descoperit cheia.

Alegeți s-o folosiți!

Og Mandino – Alegerea

Cluj – 26 Septembrie 2009

Pentru a realiza valoarea unei luni: întreabă o mamă care a dat naștere unui copil prematur.

Pentru a realiza valoarea unei săptămâni: întrebați un editor al unei publicații săptămânale.

Pentru a realiza valoarea unei ore: întrebați iubiții care așteaptă să se revadă.

Pentru a realiza valoarea unui minut: întrebați o persoană care a ratat un tren, autobuz sau avion.

Pentru a realiza valoarea unei secunde: întrebați o persoană care a supravieșuit unui accident.

Pentru a realiza valoarea unei milisecunde: întrebați o persoană care a caștigat medalia de argint la jocurile opimpice.

Timpul este cel mai mare activ pe care îl avem. Investiți-l cu înțelepciune.